Traumele de dezvoltare – cicatrici ale trecutului!

Cuvântul traumă provine din greacă și înseamnă rană, leziune.
În termini psihologici trauma este amprenta pe care evenimentele din trecut o lasă asupra corpului nostru ea rămânand ancorată în minte, creier, emoții și corp.
Esența oricărei relații sunt schimburile nonverbale. Prin intermediul interacțiunilor cu părinții cu încărcătură atât pozitivă, cât și negativă, copilul dobândește o cunoaștere relațională implicită – el învață cum să facă diverse lucruri alături de ceilalți (Lyons Ruth, 1998). Din aceste interacțiuni învățăm modul în care funcționează lumea, învățăm să relaționam și ne formăm identitatea și simțul de sine.
Trauma de dezoltare este o trauma emoțională și relațională. Apare atunci când figurile de atașament reprezintă o sursă de anxietate, iar sistemele noastre de apărare și atașamentul sunt deteriorate și mediul exterior este perceput că fiind amenințător.
Sistemul nervos autonom este înțelept și încă din primii ani de viață generăm mecanisme de protectie ce ne ajută să ne apărăm de ceea ce se întâmplă în mediul nostru. Vă puteți imagina aceste apărări precum un scut care ne protejează în situații în care amenințarea a fost atât de mare sau de intensă încât am simțit că nu putem face față acesteia.
Atunci când vorbim de trauma de dezvoltare vorbim despre situații care apar mult prea devreme în viață noastră și cu cât suntem mai mici, cu atât avem mai puține instrumente pentru a ne apăra, astfel că organismul nostru începe să experimenteze ceea ce se întâmplă în mediul exterior că fiind o amenințare. Dacă acest lucru apare în mod repetat sau dacă trăirile sunt prea intense, corpul generează strategii pentru a ieși din situație prin blocarea emoțiilor asociate. Suntem împiedicați să ne dezvoltăm sănătos.
Situațiile cu potențial traumatice în copilărie, când vorbim despre traume de dezvoltare, sunt situații de abuz sau neglijare în familie, tulburări mentale ale unuia sau ambilor părinți, abuzuri sexuale repetate, decesul unuia dintre părinți, supraprotecție excesivă ori siuatii în care îngrijitorii în mod consecvent nu erau disponibili fizic sau emoțional.
Simtomele pe care le întâlnim în traumele de dezvoltare pot fi: anxietate, dificultate în controlul impulsurilor, depresie, șters crescut, neatenție, hipervigilență, obsesii, sentimente de neputință, frică constanță de abandon, limite slabe în relații cu ceilalți, sindroame complexe – fibromialgie, colon iritabil, dureri cronice până la tulburări de personalitate. Un aspect foarte important de menționat este că aceste stări pot apărea după mulți ani de funcționare foarte bună, poate chiar la vârstă mijlocie, poate după un accident minor sau un diagnostic cu impact puternic emoțional și chiar după anumite inteventii chirurgicale. După astfel de situații simptomele apar pe deplin la suprafață.
Traumele de dezvoltare ne deconectează de la simțurile noastre pierzând capacitatea de a evolua în timp și rămânem ancorați într-un trecut emoțional. De aici dificultatea de a ne raporta la ceilalți, de a ști ce este bine și ce nu.
Trauma psihică este o leziune emoțională și ca orice leziune este tratabilă. Este nevoie de timp pentru a o renegocia și pentru ca al nostru corp să organizeze și să integreze experiențele și senzațiile simțite. Redobândim libertatea, claritatea și coerentă între minte, emoții și corp.

Niculescu Florentina – Somatic Experiencig Practitioner & Integrativ Psychoterapyst