Împăcarea care închide gura corpului.
Un articol despre adaptare, disociere și renegociere prin Somatic Experiencing®
Răspunsul Fawn, deși mai puțin discutat decât celelalte reacții de supraviețuire – luptă, fugi sau îngheață – se conturează tot mai clar în literatura contemporană despre traumă ca o strategie subtilă, profund înrădăcinată în corpul celor care au învățat că supraviețuirea depinde de adaptarea tăcută la dorințele și cerințele celuilalt. În esență, Fawn este un mecanism de conservare a vieții, prin care o persoană își suspendă impulsurile proprii și caută, uneori compulsiv, să fie agreabilă, să evite conflictul, să placă, să se topească în relație. Însă această „împăcare”, atunci când devine cronică, încetează să mai fie o alegere conștientă și devine o formă de disociere mascată – o supraviețuire prin suprimare.
Neurobiologic, răspunsul Fawn apare într-o zonă de ambiguitate între activarea sistemului nervos simpatic și cel parasimpatic ventral. Persoana care funcționează din această stare are un corp aparent liniștit, uneori zâmbitor, dar un fond fiziologic tensionat, marcat de hipervigilență și inhibare. Modelul polivagal, propus de Stephen Porges (2011), explică această combinație prin suprapunerea unui răspuns ventral de conectare cu un rest simpatic de alertă reținută. Cu alte cuvinte, corpul învață să mimeze siguranța pentru a evita pericolul. Această contradicție profundă dintre expresia corporală și trăirea interioară produce o disonanță somatică – corpul spune un „nu” mut în timp ce fața spune „da”.
La nivel somatic, răspunsul Fawn este recognoscibil pentru un practician atent. Se observă adesea o tensiune subtilă în gât și mandibulă, o respirație superficială localizată în partea superioară a toracelui, o postură aplecată ușor înainte, cu umerii coborâți și capul înclinat – gesturi asociate cu supunerea. Mâinile pot fi plasate în poală sau ținute pasiv, iar contactul vizual este uneori prea intens, susținut nu din autenticitate, ci dintr-o dorință inconștientă de a fi acceptat. Tonul vocii este adesea blând, dar lipsit de nuanțele autenticității emoționale. În SE™, aceste semnale sunt interpretate nu ca trăsături de personalitate, ci ca indicatori de adaptare traumatică, urme ale unui sistem nervos care a învățat că „a nu deranja” este mai sigur decât a exista în adevăr.
Intervenția terapeutică în această zonă delicată necesită o prezență fină, o capacitate de a crea un spațiu în care clientul nu simte nevoia să se adapteze pentru a fi acceptat. Somatic Experiencing® (Levine, 2021) oferă cadrul ideal pentru această abordare, întrucât nu forțează o narativă verbală, ci încurajează organismul să își spună povestea prin gesturi, micro-impulsuri, ritmuri interne. Relația terapeutică devine o platformă de siguranță unde, pentru prima dată, clientul poate experimenta contactul fără a se pierde în celălalt. În acest context, terapeutul observă și numește cu blândețe ceea ce devine vizibil: o respirație tăiată, o înclinare subtilă a capului, o încordare abia perceptibilă în mâini – toate semnale ale unei adaptări corporale înrădăcinate în istoria supraviețuirii.
Un pas esențial în lucrul cu acest tip de răspuns este sprijinirea clientului în a recunoaște și a simți impulsurile proprii de autonomie. Uneori, corpul vrea să se retragă, dar vocea nu o poate exprima. Alteori, există o tensiune în brațe care indică o mișcare de respingere sau delimitare, însă aceasta este inhibată automat. SE™ propune explorări corporale extrem de graduale – mișcări lente de împingere, delimitări simbolice de spațiu, exerciții de „spunere a unui nu” prin corp, nu prin cuvinte. A spune „nu” cu o ușoară mișcare a mâinii poate fi, pentru un client cu răspuns Fawn, o experiență profund eliberatoare, care redeschide accesul la sine.
O dimensiune importantă este și activarea resurselor – senzații, amintiri, imagini sau relații în care clientul s-a simțit în siguranță să fie autentic. Prin pendulare între aceste resurse și explorarea stărilor de adaptare, sistemul nervos începe să se reorganizeze, iar corpul învață că poate exista și altfel: în adevăr, nu doar în acomodare. De asemenea, recunoașterea părților interioare contradictorii – partea care vrea să fie pe plac și partea care vrea să se retragă – este adesea facilitată prin intervenții somatice de diferențiere internă, unde fiecare impuls primește un spațiu de exprimare corporală. Astfel, se deschide o poartă către integrare, nu prin confruntare, ci prin permisiune somatică.
Fawn este adesea însoțit de un istoric de traumă de atașament sau traumă complexă, în care nevoia de conectare a fost în mod constant pusă în conflict cu siguranța emoțională. Acest tipar se imprimă nu doar în minte, ci și în mușchii feței, în forma respirației, în ritmul inimii. Somatic Experiencing® nu cere o poveste coerentă, ci ascultă cu atenție corpul care și-a scris deja istoria în limbajul lui tăcut. Prin atenție, ritm și respect pentru înțelepciunea biologică a organismului, răspunsul Fawn poate fi nuanțat, eliberat și renegociat – nu ca o trădare a adaptării, ci ca o celebrare a revenirii către sine.
Împăcarea cronică nu este un defect de caracter, ci o amprentă de supraviețuire. Iar în terapia somatică, corpul devine autorul unui nou capitol, în care „a fi” nu mai înseamnă „a fi pe plac”, ci „a fi în contact cu viața din interior”.
Concluzii:
Răspunsul Fawn este una dintre cele mai puțin vizibile, dar profund disociative strategii de adaptare la traumă. Printr-o abordare somatică fină, atentă la ritmul sistemului nervos și la nevoile nespuse ale corpului, putem însoți clientul spre recuperarea autonomiei, autenticității și granițelor personale.
Somatic Experiencing® oferă nu doar o hartă, ci și un limbaj al corpului pentru a transforma această „împăcare dureroasă” într-o alegere conștientă de conectare, nu un compromis tăcut pentru supraviețuire.
Bibliografie
- Ekman, P. (2003). Emotions Revealed: Recognizing Faces and Feelings to Improve Communication and Emotional Life. H
- Herman, J. L. (2015). Trauma and Recovery: The Aftermath of Violence.
- Levine, P. A. (2021). The Autonomic Nervous System and Somatic Experiencing: Restoring Connection and Safety.
- Payne, P., Levine, P. A., & Crane-Godreau, M. A. (2015). Somatic Experiencing: Using interoception and proprioception as core elements of trauma therapy. Frontiers in Psychology, 6, 93.
- Porges, S. W. (2011). The Polyvagal Theory: Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-Regulation.
- Walker, P. (2013). Complex PTSD: From Surviving to Thriving.
