Adevărul care pulsează
În ultimele două decenii, înțelegerea emoțiilor ca procese integrate neurofiziologic, cognitiv și relațional a cunoscut o dezvoltare semnificativă. Conform teoriilor recente din neuroștiință (Craig, 2009; Porges, 2011; Barrett & Simmons, 2015), corpul nu este un simplu „vehicul” al emoției, ci un sistem activ de detecție, predicție și reglare afectivă.
Conceptul de coerență psihosomatică aduce în discuție alinierea dintre stările corporale, trăirea emoțională și expresia comportamentală – un proces esențial pentru autoreglarea eficientă și adaptarea relațională. În context clinic, incoerența persistentă între aceste niveluri poate fi corelată cu simptomatologie afectivă, tulburări de relaționare și dificultăți de reglare autonomă (Thayer & Lane, 2009).
Coerența psihosomatică: definire și fundament neurofiziologic
În termeni operaționali, coerența psihosomatică poate fi definită ca o stare dinamică de concordanță între patru paliere interdependente:
- interoceptiv: perceperea senzațiilor interne (frecvent mediată de cortexul insular anterior; Craig, 2002);
- afectiv: recunoașterea și diferențierea trăirilor emoționale;
- cognitiv: formularea de sensuri și narațiuni coerente;
- comportamental-relațional: exprimarea emoției în mod congruent cu trăirea internă.
Cercetările neuroimagistice au evidențiat rolul insulei anterioare în conștientizarea stărilor corporale și afective (Critchley & Harrison, 2013), iar modelul neurovisceral de integrare (Thayer & Lane, 2009) a arătat că variabilitatea ritmului cardiac (HRV) este un indicator al coerenței sistemice între cortexul prefrontal, amigdala și trunchiul cerebral. În paralel, teoria polivagală (Porges, 2011) a demonstrat că activarea nervului vag ventral este corelată cu stări de siguranță, exprimare socială și reglare afectivă eficientă.
Astfel, coerența psihosomatică poate fi privită ca o capacitate emergentă din interacțiunea dintre sisteme neurofiziologice, procese cognitive și contextul relațional.
Inteligența emoțională psihosomatică: extinderea unei paradigme
Modelul tradițional al inteligenței emoționale (Goleman, 1995) a subliniat importanța recunoașterii și reglării emoțiilor în funcționarea personală și socială. Extinderea acestui model în sfera psihosomatică implică recunoașterea corpului ca sursă de feedback afectiv primar.
În viziunea actuală, inteligența emoțională psihosomatică include:
- conștientizarea activă a semnalelor interoceptive (Farb et al., 2013);
- corelarea senzațiilor cu stări afective precise;
- exprimarea emoției în acord cu aceste date somatice;
- reglarea prin mecanisme autonome și relaționale coerente.
Această integrare este susținută de cercetări care evidențiază că emoțiile nu sunt doar „simțite”, ci sunt construite pe baza predicțiilor interoceptive (Barrett & Simmons, 2015), adică pe anticiparea și interpretarea activității viscerale și somatice. Astfel, o inteligență emoțională veritabilă presupune un corp accesat și ascultat, nu doar o minte antrenată cognitiv.
Mecanismele clinice ale fragmentării coerenței
Din perspectivă psihoterapeutică, înțelegerea mecanismelor care fragmentează coerența psihosomatică este esențială în diagnosticare și intervenție. Mai jos sunt prezentate patru forme principale de întrerupere a coerenței:
- Disocierea funcțională
Adesea subclinică, disocierea implică o deconectare de la stările corporale și afective, menținând o funcționare cognitivă aparent intactă. Este frecvent întâlnită în traumă complexă și în contexte de suprasolicitare cronică. Ea afectează procesul interoceptiv și reduce capacitatea de reglare afectivă prin absența feedback-ului somatic (Ogden et al., 2006).
- Incongruența expresivă
Supraconformarea sau suprimarea expresiei afective conduce la discrepanțe între ceea ce este trăit intern și ceea ce este exprimat verbal sau comportamental. Această incongruență poate duce la tulburări de identitate, simptome psihosomatice și dificultăți relaționale (Schore, 2012).
- Reprimarea afectivă și hipertrofia cognitivă
În anumite contexte de dezvoltare, strategia dominantă devine intelectualizarea trăirii emoționale. Persoana poate vorbi despre emoții fără a le simți corporal, ceea ce reflectă o deconectare între rețelele somatice și cele cognitive ale procesării afective (Frewen & Lanius, 2015).
- Trauma relațională și dezorganizarea co-reglării
În absența unui atașament sigur, contactul interpersonal poate deveni generator de disconfort sau teamă, ceea ce afectează capacitatea de co-reglare afectivă. Aceste tipare se reactivează frecvent în cadrul relației terapeutice, necesitând intervenții sensibile, reglate și sigure (Siegel, 2020).
Așadar, coerența psihosomatică este o condiție fundamentală pentru sănătatea mintală și relațională, reprezentând un indicator al integrării funcționale între corp, afect și cogniție. În intervenția clinică, recunoașterea semnelor de fragmentare și cultivarea coerenței prin tehnici de conștientizare corporală, reglare vagală și expresie autentică oferă un cadru eficient pentru susținerea proceselor de autoreglare și reconstrucție identitară.
Bibliografie (selectivă)
- Barrett, L. F., & Simmons, W. K. (2015). Interoceptive predictions in the brain. Nature Reviews Neuroscience, 16(7), 419–429.
- Craig, A. D. (2009). How do you feel—now? The anterior insula and human awareness. Nature Reviews Neuroscience, 10(1), 59–70.
- Critchley, H. D., & Harrison, N. A. (2013). Visceral influences on brain and behavior. Neuron, 77(4), 624–638.
- Farb, N. A. S., Segal, Z. V., & Anderson, A. K. (2013). Mindfulness meditation training alters cortical representations of interoceptive attention. Social Cognitive and Affective Neuroscience, 8(1), 15–26.
- Frewen, P. A., & Lanius, R. A. (2015). Trauma-related altered states of consciousness: Clinical and neurobiological perspectives. American Journal of Psychotherapy, 69(3), 305–327.
- Porges, S. W. (2011). The Polyvagal Theory: Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-Regulation.
- Siegel, D. J. (2020). The developing mind: How relationships and the brain interact to shape who we are. (3rd ed.).
- Thayer, J. F., & Lane, R. D. (2009). Claude Bernard and the heart–brain connection: Further elaboration of a model of neurovisceral integration. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 33(2), 81–88.
