Creierul poate crea amintiri care nu au existat
Există momente în care mintea umană devine un povestitor fără martori. Ceea ce pare o amintire clară, colorată de detalii vii și însoțită de emoții intense, poate fi, de fapt, o construcție subtilă a creierului – o poveste țesută din fragmente reale, fantezii și sugestii primite, lipite împreună cu o coerență înșelătoare. În neuroștiințe, această realitate poartă numele de amintire falsă, și ea este cu atât mai fascinantă cu cât se simte, pentru cel care o trăiește, la fel de autentică precum amintirea unui eveniment real.
Cercetările ultimilor ani au schimbat radical felul în care înțelegem memoria. Departe de a fi o arhivă statică, memoria este un proces viu, reconstructiv, supus continuu influențelor interne și externe. Studiile de imagistică cerebrală (Schacter & Slotnick, 2022; Wang et al., 2023) au arătat că hipocampul – zona-cheie în formarea memoriei episodice – reacționează similar atunci când reamintim un eveniment real și când accesăm unul fals. Cortexul prefrontal medial, însă, arată diferențe fine, fiind implicat în evaluarea sursei amintirii, iar când această funcție este perturbată sau slăbită, „filtrul” dintre realitate și ficțiune se estompează. Amygdala, centrul procesării emoțiilor, adaugă o notă puternică de certitudine subiectivă, mai ales atunci când amintirea (reală sau nu) este încărcată afectiv.
Fenomenul reconsolidării memoriei a devenit una dintre explicațiile centrale pentru apariția amintirilor false. Când o amintire este reactivată – printr-o întrebare, o fotografie, o poveste spusă de altcineva – ea intră într-o stare temporar flexibilă, pregătită să fie rescrisă. Nader și Einarsson (2020) au arătat că în această fereastră de vulnerabilitate, detalii noi pot fi adăugate, iar uneori aceste detalii nu provin din experiența personală, ci din surse externe, interpretări sau chiar din imaginație. După ce fereastra se închide, amintirea „actualizată” se stabilizează, iar pentru mintea celui care o poartă, devine adevăr.
În terapie, acest mecanism are implicații complexe. Un studiu recent (Betts et al., 2023) a arătat că între 15 și 20% dintre pacienții cu traume complexe pot dezvolta amintiri false atunci când, într-un cadru de încredere și vulnerabilitate, primesc sugestii repetitive despre trecutul lor. Emoția intensă, combinată cu relația terapeutică profundă, poate face ca aceste sugestii să fie absorbite și integrate fără îndoială conștientă. Acest fapt nu minimalizează realitatea traumei, dar arată cât de atent trebuie calibrată explorarea amintirilor, pentru a evita amestecul neintenționat dintre realitate și ficțiune.
Studiile cu paradigma Deese–Roediger–McDermott, reluate cu metode moderne de EEG și fMRI (Zhou et al., 2021), au evidențiat că amintirile false tind să aibă mai puține detalii perceptive și o activare redusă în cortexul vizual. Cu toate acestea, ele sunt percepute subiectiv ca fiind „foarte clare” și „sigure”, ceea ce explică rezistența lor la contestare. Când sunt încărcate emoțional, aceste amintiri devin aproape imposibil de deosebit, la nivel subiectiv, de amintirile reale.
În instanță, acest fenomen are consecințe dramatice. Loftus și colaboratorii (2024) au documentat faptul că peste 30% din condamnările eronate sunt legate de mărturii bazate pe amintiri false. Întrebările sugestive, presiunea psihologică și reconstrucția repetată a evenimentelor prin interogatorii conduc la crearea unor narațiuni coerente, dar inexacte.
A înțelege cum apar amintirile false nu înseamnă a submina mărturiile oamenilor sau a pune la îndoială suferința lor reală. Înseamnă, mai degrabă, a recunoaște fragilitatea memoriei și a crea contexte terapeutice și judiciare în care sugestia să fie minimizată, iar explorarea trecutului să fie ghidată cu prudență și discernământ. În acest fel, putem onora atât adevărul subiectiv al persoanei, cât și nevoia de acuratețe factuală.
În cele din urmă, neuroștiințele ne spun un adevăr incomod, dar eliberator: amintirea nu este o fotografie a trecutului, ci o pictură care se schimbă cu fiecare privire. Iar în culorile ei, uneori luminoase, alteori întunecate, se ascunde întotdeauna posibilitatea unei umbre care nu a existat niciodată, dar pe care mintea o poate simți ca fiind a ei.
