M-am întrebat de multe ori cum ar primi adulții care trec pragul cabinetului meu povești despre gândurile și dialogurile Eului. Aveam o temere de ridicol! Într-o zi am decis să privesc în ochi această temere a mea, așa că am dat curs într-una din ședințele psihoterapeutice citirii unei povești. O scriu aici și pentru tine, dragă cititorule!

“Un om mergea singur printr-o pădure întunecoasă și plină de fiare. Pădurea era acoperită cu o plasă, ceea ce el nu știa, fiindcă ochiul omului nu o putea zări.
O femeie cu ochii roșii veghea asupra tuturor lucrurilor, care se îndreptau, mai repede ori mai încet, spre același sfârșit.
Omul nu avea încotro, trebuia să treacă prin pădure. Deodată, ascultând ragetele fiarelor, a fost cuprins de spaimă. A luat-o la fugă și a căzut într-o fântână adâncă. Printr-un noroc, s-a prins de niște tufe, de niște rădăcini încâlcite pe marginea gropii, și a rămas așa, agățat cu amândouă mâinile.
Simțea dedesubtul lui suflarea fierbinte a unui șarpe uriaș, aflat în fundul fântânii. Simțea că se va prăbuși în gura aceea hidoasă. Deasupra, zdrobind copacii, a văzut apropiindu-se de el un elefant uriaș, care a ridicat o labă că să-l strivească. Ca din pământ au răsărit o mulțime de șoricei albi și negri care au început să roadă rădăcinile de care se agățase. Apoi, un roi de albine veninoase au pornit să zboare deasupra gropii, lăsând să cadă picături de miere.
Omul a dat drumul la o mâna și a ridicat un deget încetișor, cu grijă, încercând să culeagă picăturile de miere.
Înconjurat de atâtea primejdii, amenințat de moarte din toate părțile, omul nu se resemnase încă și mai voia să simtă gustul mierii.

Sursa: Jean-Claude Carriere